never let me go (filmul)

Titlu: Never let me go (2010)
Regizor: Mark Romanek
Actori: Carey Mulligan, Keira Knightley, Andrew Garfield

Dupa ce am vazut la drStoica un articol despre „Never let me go” (filmul) m-am hotarat sa vad despre ce este vorba. Reactia: WOW! Superb! „Never let me go” este ecranizarea cartii cu acelasi nume a autorului Kazuo Ishiguro, nascut in Japonia, dar format in Marea Britanie. In paranteza spun ca voi cumpara cartea sa aflu si varianta originala. Din ce am citit acum despre ea, se pare ca sunt unele diferente mari fata de film desi unul dintre producatori e chiar autorul cartii.
Revenind la film … povestea este una SF desi initial nu am observat asta. Este prezentata o scoala din Anglia cu elevi obisnuiti. Se disting trei personaje: Kathy – o fetita sensibila care este un bun observator al lumii din jurul sau, Ruth – buna prietena a lui Kathy, fire extrovertita ce se dovedeste a fi pana la urma impostoare si egoista si Tommy – un baiat neadaptat (se pare) care este de multe ori tinta ironiilor colegilor. Normalitatea atmosferei (ce atinge chiar dimensiuni paradisiace – “nimanui nu-i lipseste nimic aici” se spune in trailer-ul filmului) din scoala Hailsham este pusa sub semnul intrebarii de grija exagerata a profesorilor pentru sanatatea copiilor, de faptul ca elevii nu aveau voie sa treaca de gardurile ce imprejmuiau scoala si de povestile ciudate legate de ce au patit cei ce au indraznit sa o faca. Crudul adevar este revelat prin intermediul uneia dintre profesoare: copiii erau crescuti pentru a fi donatori de organe. Cand ajungeau la varsta maturitatii incepeau sa doneze unul, doua, trei organe. Unii mureau dupa prima donare, altii supravietuiau pana la a patra dupa care, mentinuti in viata de aparate, continuau sa doneze. Lumea aceea este zugravita in culori naturale atat de familiare incat nu-ti dai seama ca filmul este un SF. In orice moment te-ai astepta sa apara de undeva o zvacnire, o razvratire impotriva acelui sistem asa cum s-ar intampla in lumea noastra. Dar nu, este o lume nereala in care cresterea copiilor pentru donarea de organe este legala, este normala. Eu sunt o razvratita din fire si normal ar fi fost ca si in aceasta situatie sa se intample ceva si sa reactionez, sa protestez, sa cer scenaristului sa determine personajele sa lupte, sa se ridice impotriva acelor reguli. Dar nu mi s-a intamplat asta. Actiunea curge linistit, dar atat de hotarat catre finalul anuntat incat nu poti reactiona. In lumea aceea asa stau lucrurile, asa este normal sa se intample. Nimic nu poate opri alunecarea aceea catre sfarsit. Si astfel ajungi sa te identifici cu Kathy, sa observi lumea traind in interiorul ei, sa simti dragostea, regretul si resemnarea, dar nu si nevoia de a protesta. Filmul nu da amanunte despre originea copiilor (la un moment dat Ruth lasa sa se inteleaga ca originile lor ar trebui cautate in scursurile societatii), nu stim insa cum au ajuns la acea scoala. Au fost clonati? Au fost parasiti de mici? Se pare totusi ca sunt clone … sunt niste secvente in care Ruth isi cauta „originalul”. Nici nu cred ca are importanta. Nu mi s-a parut ca subiectul se vrea a fi unul de meditatie pe tema moralitatii donarii de organe. Cel putin filmul nu m-a facut sa ma gandesc la asta desi cred ca in carte se vorbeste despre asta (inseamna ca dupa ce voi citi cartea voi vedea cu totul altfel lucrurile:P). Mai degraba imi pare a fi o aplecare asupra vietii vazute ca un drum cu punct final cunoscut, un drum ale carui coordonate sunt stabilite inca de la inceput si de la care nu exista abateri. Si acest drum are un punct terminus cunoscut inca de la inceput, dar constientizat pe masura ce oamenii (copiii donatori) se apropie de el.
Dar asta ma face sa ma intreb daca drumul parcurs de protagonisti nu este oare asemanator cu al nostru? Nu suntem oare ingraditi de niste limite impuse de societate? Si nu urmam noi un sir de reguli dupa un tipar pe care il acceptam? Si nu cunoastem noi finalul acestui drum? Ce avem diferit de lumea ilustrata in film? Iluzia razvratirii? „Cu totii ajungem la un sfarsit. Si, oricand s-ar sfarsi, niciunul dintre noi nu simte ca a trait destul.” … se spune la un moment dat in film.
Mi-a placut ideea amanarii sfarsirii prin iubire. Kathy si Tommy incearca sa obtina o astfel de amanare. Filmul acesta nu este un love story. Este un film despre viata, o viata prezentata ca un sir de experiente programate. Una singura neprogramata, dar fireasca, parca zguduie liniaritatea existentei: iubirea. Imi pare ca in aceasta lume in care oamenii isi accepta supusi destinul doar iubirea vine ca un strigat de revolta. Dar nici macar ea nu poate sa ii salveze de finalul anuntat. Mi-a ramas in minte scena in care Tommy este pe masa de operatie si ii zambeste lui Kathy, se stramba si incearca sa o faca sa rada. Nu, nu este un film la care sa plangi. Dar este un film de o tristete coplesitoare. Pana si coloristica imaginilor ce ti se deruleaza prin fata ochilor contribuie la acest lucru. Locatia (Anglia care, mie cel putin, imi da o senzatie de tristete amestecata cu nostalgie si ma duce cu gandul spre trecut asa cum si personajele din film isi intorc mereu privirea spre amintirile din copilarie, singurele frumoase si neamenintate de destinul crud), decorurile (arhitectura specifica englezeasca, campurile si vantul), accentul … au fost inspirat alese. Ce bine ca nu este “americanizat” filmul! Muzica este fenomenala, sfasietoare (si o spune o persoana care observa muzica din filme doar daca sunt melodii cu voce).
„Never let me go” este un film pe care vreau sa-l revad si rar mi se intampla sa doresc sa revad un film.
Cand voi cumpara cartea voi reveni cu un review comparativ. Pana atunci … this is my point of view.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la never let me go (filmul)

  1. drstoica zice:

    Da, cartea prezinta povestea un pic altfel. Are si-un pic de happy end…
    Eu cred ca scenaristul si regizorul incearca sa normalizeze extrem legalitatea cresterii unor copii care sa devina donatori la maturitate si apoi, sentimentul de resemnare vs. dragostea de viata mi se pare a fi o lupta surda tulburatoare.

  2. Florin Iepan zice:

    Moartea inimii (-) e, dintr-o optică renascentistă, doar eternul timp irosind nelipsita etică.

    • darklorelei zice:

      Asa pur si simplu? Fara alte detalii? 😛

      • Florin Iepan zice:

        Păi credeam c-am spus tot ce era necesar… 😛 …la o adică, lipsa iubirii (moartea inimii) inseamna de fapt (dintr-un pct de vedere vechi, renascentist) lipsa eticii… exact ca și lipsa acesteia atunci când cultivi la propriu o ființă umană pentru piese de schimb.

  3. Pingback: Ai vinde un rinichi? | Cafeneaua virtuala

  4. Ionut zice:

    Nu este un film pentru timpul in care traim.

  5. Pingback: Sa nu sa ma lasi - Markataing

  6. Nu zice:

    Cat de prost scrii! Si esti, in general!
    Stii ce-i ala SF in primul rand? Manelista idioata…

  7. Coni zice:

    M-a tulburat profund chiar daca in realitate nu ar fi posibil sa iei o viata pentru a intretine o alta viata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s