Mereu am fost o fire independenta. Am avut si mi-am sustinut propriile pareri (si am avut de suferit de pe urma aceasta). Mi s-a reprosat adesea ca nu cer ajutorul pentru ca sunt prea orgolioasa si mult prea incapatanata sa fac totul singura.
Din cauza dorintei de independenta si a faptului ca nu cer ajutorul probabil par nesupusa. Chiar daca dupa aspectul fizic nu par asa. (prietenii stiu de ce :))) ) Candva cand eram mica (nu imi amintesc daca eram la scoala sau nu) ai mei parinti s-au hotarat sa-mi dea o lectie. O lectie prin care sa-mi demonstreze ca nu ma pot descurca singura. Eram cu ei intr-un magazin mare cu multe etaje si scari rulante. Ma tineau de mana si eu am protestat spunand ca pot sa merg singura fara sa ma tina ei de mana. Mi-au dat drumul, dar au trisat. Intentionat s-au departat de mine lasandu-ma sa ma amestec prin multimea de oameni mari din magazin. Au avut grija sa ii pierd din raza mea vizuala. Probabil imi amintesc intamplarea asta pentru ca m-a marcat reactia lor: statusera undeva si ma privisera cum ma pierd in multime. Razand mi-au zis ceva de genul: „Ti-am spus sa nu dai drumul la mana?” M-am speriat. Ma sperie si acum „lectia” lor. Ce dracu’ au gandit? Asa inveti un copil sa fie pe picioarele lui? Sau asa il subjugi pentru totdeauna?
Poate ca era de invatat de aici ca eram prea mica si riscam sa ma pierd, dar nu ar fi fost mai bine daca ma lasau sa merg singura, dar alaturi de ei? Astfel as fi avut de invatat ca ma pot descurca singura si ca pot conta oricand pe ajutorul lor (ei fiind acolo si intarindu-mi convingerea ca imi vor fi mereu alaturi)?
Anunțuri
Adica, „te-ai pierdut” ? Sau nu?
Nu. A se vedea inceputul articolului.
De tine. Ziceam.
Off „toppiing” ti-ai mutat cavalerii in privat?
Nu stiu nici eu unde sunt cavalerii, zmeii si capcaunii. Cred ca unii sunt inca rataciti in palat, altii au cazut rapusi de … capcane, oboseala, propriile iluzii. 🙂
Poate e doar o pauza. Isi ascut scuturile, isi „indreapta” sagetile, se mai gandesc…
Poate. :))
pe mine mama m.a „ratacit” in piata :))) voluntar desigur…. si la aia 5 anisori ai mei am zis… hai las’ca vedeti voi cand ma fac eu mare 😀 si nah ca am avut dreptate (miss indeppendent, that.s why i love… myself. lol)
Hmmm, deci mai sunt parinti asa …
Educational…imi pare foarte buna strategia! 🙂
Serios?
La varsta pe care o avei tu atunci…se punea problema de a te invata cineva sa „stai pe propriile picioare”?! Este o lectie adecvata pentru o anumita etapa a vietii, varsta, cand oricum nu se pune problema de profunzimea anumitor lucruri…ci doar de asimilarea unor informatii si trairi. Dupa cum este evident, ti-a ramas bine intiparita in minte experienta…si sunt convins ca la acea vreme te-ai si comportat, ulterior, in sensul rugamintii parintilor tai. La tine nu s-a mai aplicat cel putin pentru o perioada metafora „copil fiind, paduri cutreieram”…ceea ce-mi pare foarte bine. Care independenta?! Ce-i aia…la o varsta frageda?! Poate doar iluzia…care oricum de cele mai multe ori dauneaza. Si daca e sa ducem lucrurile si mai departe…te poti considera norocoasa…parintii tai ti-au aratat ca „independenta ta” depinde de oamenii din jur, si ca sunt putini cei in care poti avea incredere sa te sustina si sa-ti poate de grija…”independenta” fiind intotdeauna relativa chiar si la varste mai inaintate. Iar faza cu „alaturi de ei” nu sta-n picioare…copil sa stea unde-i spui?! Cred ca mai repede dresezi un caine sa faca ecuatii de gradul doi decat sa convingi titirezul sa sa te asculte!
Educatia incepe din frageda pruncie, Alex! :))
Nu era cazul unei astfel de lectii pentru ca eram un copil cuminte. Cred ca tendintele de a fi altfel ale unui copil trebuie incurajate si nu inabusite. Desigur prin „altfel” intelegand orice lucru pozitiv care il scoate in evidenta din marea masa. 🙂
Nu esti tu putin cam subiectiva in privinta copilariei tale?! Imi e greu sa cred ca parintii tai au avut la acea vreme doar o pornire sadica in legatura cu evenimentul. Oricum ar fi…se pare ca ce-au facut au facut bine in ceea ce te priveste! 😉
aha .. al meu tata la 4 ani m-a trimis singura la gradinita. :)))))
Si se astepta sa stii si drumul, nu? 😛
da, se astepta sa stiu drumul. :d intamplarea a facut sa dau peste un pitic de la gradinita insotit de bunici si toate s-au terminat cu bine 🙂
@ red & dark
fete… io am alta amintire de la 4 ani. se chema camin pe vremea aia. cu program prelungit. adica se dormea pe-acolo dupa pranz. eu plecam inainte de somnul ala. de obicei. intr-o zi, ai mei, au conspirat cu educatoarele sa ma tina mai mult. probabil aveau ceva treaba. si-am plecat. fara sa stie nimeni…. m-au gasit, disperati, mai tarziu. ma jucam cu alti plozi aproape de casa.
Si au apreciat ca te-ai descurcat singur? :))
Da. Mi-am luat-o. Senzatia de independenta….priceless!
=))))))