Dupa dealuri

dupa-dealuriAm vazut „Dupa dealuri”, mult aclamatul film al lui Cristian Mungiu. Il aveam de ceva timp, dar pentru ca deja ii stiam finalul nu ma grabisem sa-l vad.
Vazut prin ochii unui strain probabil ca este un film exceptional pentru ca zugraveste imaginea unei altfel de lumi decat cea pe care el o cunoaste. Si o zugraveste bine ca pe o poveste ce curge lin catre un final ce nu poate fi alterat.
Vazut prin ochii romanului (aici romanul sunt eu :P), filmul acesta nu prezinta nimic nou. Aceeasi realitate trista, deprimanta, aceleasi probleme sociale caracteristice perioadei post-decembriste, acelasi pesimism ce domina un univers inchis, din care singura cale de iesire este moartea.
M-am cam saturat sa vad pana si in filme un sistem sanitar falimentar cu doctori carora nu le pasa si pentru care a lua mita e menirea profesiei lor, o politie in care parca s-au adunat toti blegii si retardatii, o biserica ramasa in Evul Mediu incapabila sa se adapteze timpului nostru. M-am saturat sa vad imaginea tarii mele asociata cu mizeria, saracia, neputinta, indiferenta. Domnul Mungiu poate ca scoate bani din asta. Poate ca dobandeste faima asa. Poate ca vrea sa fie noul Kusturica. Dar mi-e tare ciuda ca o face profitand de vulnerabilitatile si handicapurile societatii romanesti contemporane! Si parca nici nu mai stau lucrurile chiar asa cum le prezinta el! Parca s-a mai schimbat ceva! … zice optimistul din mine …
Observatii in dezordine pe baza filmului:
* Predomina negrul ( negrul din imbracamintea calugaritelor, a preotului) pus in opozitie cu albul zapezii ce cade chiar din momentul in care incepe „tratamentul” Alinei la manastire. In general culorile sunt palide, triste sugerand deznadejde, singuratate si raceala. Sentimentele acestea sunt intarite si de imaginile in care se observa noroiul de pe jos, simbol al mizeriei si saraciei.
* Exista cadre absolut negre. La americani cand se stinge lumina tot ii vezi, la romani cand se stinge lumina chiar e intuneric bezna.
* Ideea de lesbianism e teribil de timid sugerata. Exista o singura scena mai indrazneata, restul il intelegi si il deduci singur. Nu stiu daca era necesara ideea aceasta care, prin prisma cadrului in care e prinsa, aminteste de „Calugarita” lui Diderot. Acolo isi avea locul, dar aici imi pare ca altereaza sentimentul curat si firesc de fraternitate dintre cele doua.
* Desi tot ce se petrece cu Alina din momentul in care incep sa i se faca slujbe e o exorcizare, nu e pomenit nicaieri termenul acesta. Un lucru de laudat ca Mungiu nu foloseste stereotipii legate de exorcizari si posedati de care ne-am saturat in filmele americane.
* Ar fi prea mult daca as face o paralela intre Alina si Iisus? Alina este rastignita pe ceva ce seamana cu o cruce si este tinuta acolo sa patimeasca. Iisus a fost rastignit si a patimit pe cruce pentru dragostea lui de oameni. Alina – pentru dragostea pentru Voichita.
* Pentru crima din final nu poti indica un vinovat. Iti este greu sa alegi unul deoarece unii au avut intentii bune, altii nu au putut altfel. Parca toti au incercat sa o ajute in felul lor, dar nu a fost suficient sau a fost peste puterile lor.
* Desi ai vrea sa stii mai multe despre Alina, sa o cunosti, sa o intelegi, acest lucru nu e posibil. Nu esti lasat sa afli ce gandeste. Tot ce stii e ca o vrea pe Voichita cu ea si vrea ca Voichita sa o iubeasca „la fel ca inainte”. Din cauza asta la final ramai cu o expresie de mirare si te intrebi „De ce? De ce a reactionat asa daca o iubea pe Voichita? Era nebuna? Era posedata? Era doar indragostita si disperata?”.
* De remarcat si laudat este jocul foarte bun al tuturor actorilor si prestatia de exceptie a Cosminei Stratan, interpreta Voichitei. Ea, de altfel, a si luat premiul pentru interpretare la Cannes.
Pe viitor as vrea ca domnul Mungiu sa isi foloseasca talentul pentru a oferi lumii o alternativa la imaginea tarii sale pe care deja a prezentat-o in ipostaze jenante si sa realizeze un film axat mai mult pe latura psihologica a personajelor, pe trairi interioare (pentru ca nu prea am vazut asa ceva in filmul asta) si nu pe probleme sociale. Cu siguranta ar putea sa faca un film despre asta si care sa fie mult mai interesant decat unul in care sa terfeleasca in noroi imaginea propriei tari.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Dupa dealuri

  1. miss Red zice:

    intamplator si cu totul intamplator .. am vazut filmul de f putine ore.
    Alina e un personaj slab si totusi destul de puternic – pe cata vreme Voichita e un personaj mai slab …
    Alina isi vede planurile naruite de „binefacatori” si de aici toata drama ei. Ar fi trebuit sa plece fara Voichita [personaj care inca nu a putut trece peste faptul ca Alina a lasat-o singura]
    Cam fataliste personajele

  2. nexya zice:

    Sa bifam in lista de l-am vazut 😀

  3. Xenonisis zice:

    Lorelei, După Dealuri nu e chiar atât de rău! Celălalt film al lui Mungiu (ăla cu avortul) e mult, mult mai low și mai dezgustător… 🙂

    Însă nu mai putem spune nimic, asta e arta cinematografică modernă, vezi filmul Amour și ai să observi deja un trend dubios… De atât bine am început să facem filme depresive, și noi și francezii… 🙂

    Cica Amour a costat 7 milioane de Euro… Isuse! Pe ce au cheltuit ăia atâția bani ? 7 milioane să filmezi doi octogenari pentru 120 de minute? Mungiu putea face un Amour în România cu 500 de mii de dolari și actorii ar fi fost cu mult mai expresivi, cu siguranță!!!! Și cineva își cumpăra și o vilă la munte din acei bani… LOOOOL

    Cheers!

  4. Xenonisis zice:

    Lasa Amour-ul că e groaznic, pe bune, o să îți strici seara… Dacă vrei să vezi un film bun, uită-te la Looper…

    :))))

  5. Xenonisis zice:

    E cu Bruce Willis, SF, cu intoarceri spectaculoase in timp, și nu, nu îi omoară pe toți de data asta, aproape pe toți… 🙂 … E și filozofic cumva, nu știu, după mine e cel mai bun film pe 2012… Fără discuție, și le-am văzut mai pe toate… 🙂 Mai e și spectaculos pe alocuri, garantat nu te plictisești cu Looper…

    The words e bun și ăla, cât de cât, dar cam plictisitor… Plus de asta ideea e cam răsuflată, șpe cărți tratează subiectul ăsta, care e realitatea și care e ficțiunea din text (?), alegi tu, cititorul… 🙂

    🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s