Lorelei as usual

Lumea asta e atat de grabita, atat de superficiala incat nimeni nu mai are timp sa simta. Toti vor sa ia. Cat mai mult. Apoi sa treaca mai departe. Imi zicea cineva la un moment dat ca eu sunt defecta pentru ca inca mai vreau sa simt, pentru ca inca mai cred in „siroape” (asa le numea). Defect era el pentru ca devenise o acritura! Un cinic frustrat care uitase sa mai simta si altceva in afara de sila, durere si raceala. Si eu am avut propriile mele experiente dureroase si sigur voi mai avea, dar sper sa nu ma transform intr-o fiinta asa trista si acra. Mai degraba, eu am tendinta de a-mi construi ziduri, de a ramane aceeasi fiinta fragila si buna (aici a mi se observa si modestia :P), dar pazita de ziduri inalte. Sunt constienta ca nici asta nu e cea mai buna solutie. Si cu toate ca am ziduri tot decid sa las anumite persoane sa treaca. De obicei pe cei care imi impartasesc cumva o parte din poveste.
Ma incapatanez sa fiu sincera si deschisa desi stiu ca toti nu asteapta decat sa foloseasca asta in favoarea lor. Ma intristeaza sa-i vad jucandu-si rolul in incercari nedemne de a ma manipula. Sunt dezamagita sa vad ca lor nici nu le trece prin minte ca eu le intuiesc jocul.
Ma inchid intre ziduri cand simt ca nu mai am de ce sa alerg pe campia inverzita cu vreo persoana de mana. Atunci cand simt ca nu mai apartin locului si timpului. Sau atunci cand imi dau seama ca florile pe care le culege nu sunt pentru mine.
Imi devine din ce in ce mai clar ca nu apartin acestei lumi, ca nu m-am nascut in timpul meu. Ma incapatanez sa cred ca nu sunt singura de soiul asta! Ma incapatanez sa cred ca nu sunt ultimul martian de pe Pamant. Desi, dupa toate evidentele, chiar sunt!
Uneori urasc ca sunt asa! As fi mult mai fericita daca as imbratisa superficialitatea celorlalti! Daca nu as mai cauta sa inteleg totul, sa nu mai corelez datele de intrare cu cele de iesire, sa nu mai iau in seama orice variabila cu existenta temporara … poate atunci as fi mai fericita. Dar ma indoiesc! Mi-e scris in ADN sa vreau totul, sa nu ma multumesc cu bucati, ci sa am intregul. Tot asa cum mi-e scris in ADN sa dau totul. Si mereu l-am dat celor ce nu merita! Celor defecti, celor cu probleme. Mereu fac acest soi de discriminare pozitiva.
(va continua … probabil)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Lorelei as usual

  1. miss Red zice:

    love you Darklorelei

  2. Florin zice:

    Cândva am crezut și eu că sunt singurul de pe planetă care n-are ce căuta în secolul ăsta… mai apoi am aflat încet-încet că nu eram singurul… că mai erau câțiva „neadaptați” ca mine… chiar foarte mulți… mult mai mulți… și apoi am realizat cât de mic și neînsemnat eram eu față de mulțimea aceasta de oameni „din alt secol”… iar la sfârșit am înțeles că nu eu sau mulțimea mea eram neadaptații din alt secol, ba din contră eram cei potriviți pentru epoca în care ne aflăm și că restul lumii sunt doar niște mamuți sortiți dispariției dacă nu se schimbă 🙂

  3. Păi să continue ! Îmi place ! 😀 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s