Catul Bogdan

Uneori personajele din carti coboara in realitate. Le vad, le ating, imi vorbesc. Le percep ca pe niste mesageri ai unei lumi posibile. Nu stiu cum se face ca vin atunci cand am mare nevoie sa mi se spuna ca pot sa visez si ca visele pot deveni realitate. Pentru ca sunt momente cand nu mai pot nici sa visez, cand ma afund atat de tare in mocirla rutinei cotidiene incat peste lumea mea coboara bariere ce ma tin captiva in mine.
Intr-un astfel de moment a aparut Catul Bogdan. Da, presedintele de comisie! Profesorul elegant, intelectual rasat, cel ce incatuseaza privirile si inimile fetelor si femeilor! Am fost socata si inca sunt de asemanarea dintre personajul din lumea lui Ionel Teodoreanu si barbatul impunator cu privire patrunzatoare din lumea mea. Il stiam de atata vreme. L-am revazut, am vorbit, am ras, am impartasit idei si am sarutat priviri.
Si pentru ca mi-e dor de el am inceput sa recitesc intreaga carte in care el prinde viata. Si stiu ca risc sa nu mai deosebesc real de imaginar, ca risc sa traiesc in trecut (pentru ca el vine din trecutul meu) ori intr-o lume inchipuita, dar numai asa imi pot potoli dorul de el. Numai asa il pot avea pentru un scurt timp pentru mine. Nu i-am dat curs invitatiei de a-i scrie asa cum mi-a zis. La ce bun? A plecat luand cu el pe buze mirosul pielii mele si parfumul de vanilie al parului meu. Nu se va mai intoarce.
Si este incredibil cat de bine se potriveste continutul scrisorii lui Lorelei pentru el cu povestea mea si a celui din lumea mea:
„Totul ne desparte pe tine si pe mine: distanta, oamenii, viata si poate si destinul. Ti-aduci aminte? Ca sa-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cu barca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac oridnar si dusa pe umeri in palatul lui Cesar, fara ca nimeni sa-si inchipuie ca intr-un tol purtat pe umeri regina Egiptului vine sa-l vada pe Cesar.
Iata ce-ti aduce scrisoarea mea. Nu ma tem nici de zambetul tau. Deci nu ma tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odaii tale: departarea. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.
Cu zece ani in urma ti-as fi spus :”Cu-cu”. Dar sufletul meu si-a pierdut glasul copilariei. Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc, ducand si aducand primavara? Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund.”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s