Despre copilarie si jucarii

Ma uit la copiii din ziua de azi si ma intristez gandindu-ma cat de saraca este copilaria lor! Da, au acces la mai multa informatie pentru ca au calculatoare, tablete si smartphone. Sunt mai informati decat eram noi, dar nu cred ca sunt mai destepti. Ne uimesc cu cunostintele lor, dar nu au habar sa relationeze, sa construiasca, sa creeze.
Acum ei au o multime de canale de desene animate. In copilaria mea, aveam parte de un singur episod de desene animate pe zi pe care il asteptam cu sufletul la gura. Dar chiar si asa mai uitam uneori de el prinsi fiind de jocurile de afara. Si cate jocuri nu jucam! Unele clasice (de-a v-ati ascunselea sau pitulusu’ cum ii ziceam noi, leapsa, „flori,filme, fete sau baieti”, sotron, TOMAPAN) si altele inventate (jocuri de rol, concursuri, faceam catrene cu cuvinte date, inventam scrieri cu hieroglife, faceam medicamente si potiuni magice din tot felul de substante pe care le sustrageam de acasa).
Aveam o singura papusa (pe numele ei – Eliza; pentru o scurta perioada i-am schimbat numele in Aminta) pentru care confectionam tot felul de hainute. Odata mi-am taiat rochita pentru ca ii croiam papusii ceva tinand materialul pe genunchi. Nici nu i-am spus mamei. Am cusut-o cum m-am priceput si nici nu a bagat de seama.
Frate-meu avea niste masinute pe care le tot strica incercand sa le demonteze. Apoi si-a construit impreuna cu varu-meu celebrul carucior din lemn cu rulmenti. Cred ca toti baietii aveau pe vremea aceea asa ceva!
Cand nu eram pe afara cu copiii batand mingea sau plimbandu-ma cu bicicleta, ma dadeam in leaganul din curte sau faceam experimente pe plante si animale (broaste, melci, soparle, insecte). Recunosc ca partea asta cu animalele a scos tot sadismul din mine. La varsta aceea nu-mi dadeam seama ca e rau ce fac. Setea mea de cunoastere si curiozitatea imi anulau orice sentimente de mila si compasiune. Nu eram un copil rau. Aduceam acasa toti pisicii abandonati si faceam ceremonii de inmormantare pentru cei morti.
Imi placeau foarte mult cartile. Erau cadoul pe care il asteptam de la Mos Craciun. Cand citeam seara, foloseam o veioza si o lupa pentru a nu-l deranja pe frate-meu. Cand parintii mei aveau musafiri, obisnuiam sa ma bag sub o masa cu o carte in mana si cu lupa mea. Citeam acolo pana imi descoperea cineva ascunzatoarea.
Nu aveam multe jucarii, dar le pretuiam pe cele pe care le aveam. Papusa mea nu era o jucarie. Era Eliza, copilul meu care imi vorbea, care avea nevoi si care imi spunea gandurile si temerile ei. Imi amintesc ca intr-o zi, frate-meu si verii mei mi-au furat-o si au batut-o cu rosii crude. I-au stricat un ochi. Am fost devastata. Fugeam plangand dupa ei amenintandu-i ca sunt morti daca ii prind. Astazi copiii au rafturi pline, saci ghiftuiti cu jucarii de a caror existenta au uitat. Jucariile sunt impersonale, niste obiecte care le satisfac nevoia de a poseda. Daca se strica nu e nicio tragedie. O solutie ar fi jucariile de lemn si sunt unele tare frumoase pe net. Nu sunt usor de distrus, sunt din materiale naturale frumos colorate, nu ranesc si au parfumul unei copilarii indepartate, o copilarie in care viata de zi cu zi nu era dominata de descoperiri tehnologice SF ci de trairi, de emotii si sentimente. Aceea era o copilarie cu adevarat bogata!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s