Povestea pixului

Poate e o prostie sa ma supar din intamplarea pe care o voi relata. Si poate e o prostie si mai mare sa scriu despre ea. Azi am fost la sefu’ cu un pix in mana si niste hartii pentru semnat. Nu era treaba mea sa fac asta, dar cum eu sunt buna la toate … Mi-a semnat hartiile si am plecat. Dupa 3 pasi mi-am dat seama ca mi-am uitat pixul si m-am intors sa-l iau. Era la el in mana. I-am zis ca l-am uitat. Ghici ce mi-a zis?! „Nuuuuu! Asta e pixul meu! Chiar asa? Iti zic eu ca e al meu ca nu fac din astea!” Cu alte cuvinte, eu fac din astea … a insinuat ca ii cer ceva ce nu e al meu. Am ramas socata de seriozitatea cu care isi atribuia pixul meu. Era pixul meu! A fost pixul meu … preferat.:( De acum inainte, nu o sa mai iau decat pixuri de duzina urate, din plastic transparent, comune, banale. Si inainte sa ma mai duc cu vreun pix la el, voi avea grija sa-l bag cel putin in nas!

Anunțuri