E atat de mult de când nu am mai scris aici, de când nu am mai vorbit cu mine. Am ajuns la un punct în care mi-e silă să mai analizez. Cu trecerea timpului am devenit mai conștientă de mine, de cum sunt eu și e o mare crevasă între mine și restul lumii. Nu găsesc puncte de rezonanță cu societatea în care trăiesc, iar uneori mi se pare că singurul meu scop în această viață este să mă simt singură, alienată. Simt durere pentru că nu pot schimba nici cele mai mici lucruri din jurul meu. Sunt blamată când încerc să o fac. Cei care ma învinovățesc sunt tocmai cei ce ar trebui să mă susțină.
Nu înțeleg atitudinea capului plecat. Lucrurile nu se vor rezolva niciodată așa. De teamă să închidem ochii și să mergem înainte? E clar că nu m-am născut unde trebuia! Asta nu e lumea mea! Și atunci mă întreb: De ce sunt aici? Care este rostul meu aici de vreme ce se pare că aduc numai probleme celor din jur încercând să trăiesc după normele mele (care sunt unele ghidate de corectitudine și respect față de tot ce înseamnă viață).
Mi-am dat seama că am acceptat multe rahaturi. Pentru că am fost educată să accept să fiu jignită. Părinții mei au crescut într-o perioadă în care opinia personală trebuia înăbușită, gândurile și vorbele trebuiau cenzurate, capul trebuia să fie plecat. Se pare că nu mai au reușit să iasă din acest tipar mental și chiar au încercat să mi-l imprime și mie. Din cauza asta am tolerat lucruri de netolerat. Si totusi sunt altfel decat ei. Poate pentru că am prins doar o scurtă perioadă din acele vremuri sau poate pentru că am ceva de la natură în mine care mă face să mă răzvrătesc …sau poate pentru simplul fapt că am alt nivel de educație, eu nu pot fi ca ei, nu pot (ne)acționa ca ei, nu pot tăcea ca ei când e vorba de o nedreptate. Se pare că accept uneori nedreptăți făcute mie, dar sub nicio formă nu accept nedreptăți făcute altora. Nu m-a învățat nimeni să mă prețuiesc. Dimpotrivă. Mi-au rămas în minte niște episoade din copilărie despre care cred că sunt cheia acestui comportament al meu față de mine. Unul s-a petrecut când eram în vizită la verișoarele mele. Una din ele avea ochii albaștri și părul lung și buclat. Eu aveam ochii căprui și părul lung și drept. Tata mi-a zis: „- Uite ce păr frumos, nu ca al tău!”. Am observat privirea admirativă adresată ei și disprețul îndreptat spre mine. Nu am înțeles cu ce eram vinovată, dar mă simțeam vinovată. Am crescut și niciodată nu m-am simțit frumoasă, niciodată nu mi-a plăcut părul meu deși de-a lungul timpului au fost bărbați care l-au admirat, mi-au spus că am părul frumos și s-au jucat cu degetele prin el. Acum părul meu are tendințe de ondulare, iar părul ei e ca o mătură ciufulită, dar răul a fost făcut. Nemulțumirea de sine, lipsa încrederii au fost sădite și au tot crescut. Mi-am dorit mult timp să am ochii albaștri – poate din cauza admirației tatălui meu pentru verișoara cu ochii albastri. Acum îmi plac ochii mei căprui și nu mai caut ochi albaștri.
O dovadă a firii mele răzvrătite se află în perioada școlarității când luam atitudine în fața nedreptăților la care eram supusă în mediul școlar. De exemplu, profesorul de matematică mi-a dat 9 în prima evaluare deși nu greșisem nimic. A motivat că 10 e nota profesorului. Cea mai tâmpită afirmație pe care o auzisem în 11 ani de viață! I-am spus calm si probabil cu cea mai dulce inocență că trebuie să îmi pună 10 deoarece nu am greșit nimic. Și a făcut-o. Mi-a cerut pixul roșu pe care eu îl aveam deja în mână și a dat primul 10 din viața lui sub privirile uimite ale colegilor. Asta sunt eu! Cea care ia atitudine în fața nedreptăților, cea care nu cedează, cea care schimbă lucruri!
Dar mai târziu, când am ajuns să lucrez, am suferit un șir infinit de nedreptăți, abuzuri, hărțuiri. Am ripostat și atunci, dar m-am lovit de atitudinea familiei. În loc să mă susțină, m-au certat, m-au învinovățit, mi-au spus să tac și să plec capul. Eram confuză. Nu înțelegeam de ce sunt eu de vină când de fapt eu eram victima. A trebuit să lupt nu numai cu abuzatorul, ci și cu propria mea familie. Un câine hăituit. Asta eram. Abuzurile au continuat ani la rând. Nu am știut să plec. Nu am știut să ies din acea bulă care se strângea încet, dar sigur spre mine, strivindu-mă metodic. Am fost mereu o fire independentă când a fost vorba să îmi rezolv problemele. Refuz și acum ajutorul. Dar îmi dau seama că tot ce aveam nevoie atunci era ca cineva să înțeleagă gravitatea situației și să ma ajute cumva: să-mi spună că nu e o lașitate să plec de acolo sau să meargă să îl trântească la pământ pe gunoiul care mă persecuta. Perioada aceea a lăsat urme adânci și m-a înfundat într-o depresie majoră. Singura mea consolare este că există o pedeapsă divină și fiecare primește ce merită până la urmă.
Anyway, am deraiat de la subiect. Sunt pur și simplu tristă. Cea mai tristă persoană din lume. Atât de tristă încât nu mai văd sensuri …